Somnoroase păsărele

N-am scris de mult. De fapt nici nu voiam să mai scriu. Mă descurajau criticile altora. Ziceau că prea îi criticam pe toţi, că prea eram deasupra tuturor. Toţi mă ceartă că nu mai sunt aşa glumeţ, plin de viaţă. Dau pe dinafară.

Oamenii se mai schimbă.  Oamenii sunt făcuţi ca să fie oameni. Ce e ăla om?  E un lucru măreţ. Văd oameni costelivi, nu slabi, văd oameni bolnavi, văd o lume bandijonată pe irişi. Ce orbi..

Blogul vechi l-am abandonat. E o părăseală bântuită de nişte cuvinte care au şters pantofi, care au ţinut de foame, care au ţinut de sete şi care au făcut dragoste cu intelectul tău. Cuvinte prăfuite, vechi.

 A venit toamna. Nu mă mai acoperi cu atâta praf. Cam aşa i-aş zice lui Stănescu. Acoperă-mă cu o mare de cuvinte dulci. Imaginează-ţi sunetul valurilor, cum îţi spală picioarele şi e răsărit şi chiar tu prinzi prima rază de soare. Te simţi norocos. Hai bătrâne , hai hai!! Ieşi moşule din mare. Bătrâne soare. El îmi răspunde gâjâit : “credeai că întârziu?”.

 Adu-mi marea în pragul casei şi muntele către fereastra din spate. Nu mă privi ascunsă de după uşă, prin gaura cheii cum dorm. Îmbată-mă în placeri molatice .Somnoroase păsărele.Pe la cuiburi.Noapte bună.

Crapă sobrietatea asta cu toporul. Despic-o în două, apoi în patru, apoi în opt, ca pe o buturugă. Pune-o pe foc şi încălzeşte-mă. S-a făcut frig. Ce cald e aicea la tine!

Îţi dăruiesc buchetoane de flori îmbucheţite în buchetoane de cuvinte, smulse dintr-o grădină  muncită in ore, minute şi secunde.

 Soarele apune mai des decât răsare? Cred că doar mi se pare..dar iar s-a făcut seară. Mă plimb cu Carul Cel Mare. Văd stele narcisiste jos jos, mult  prea departe de soare şi mult prea înecate în mare. De ce nu le salvează nimeni, oare? Mai pune pe foc. Sau gata? s-a terminat, nu mai sunt lemne?

N-ai înţeles nimic. Nici eu.  Frigul m-a învins, ideea m-a lăsat.