Eu sunt un delicat.

Mai vino pe la  mine, mai sună, mai râzi, mai zâmbeşte, mai plimbă-te.

Mai lasă-mă in pace.

Da, mai trăieşte.

PrimăVara e a mea. Nu suna; mi-am închis telefonul.

Ce frumos e la mine în gând şi ce minunate sunt Toate !

E deşteptăciunea unui popor si buba acestuia.

Bătrâneţea există doar pentru a-ţi aminti tinereţea

şi pentru a te pedepsi că ai vrut şi chiar ai fost şi tânar.

Dar tinereţea ce e?

Tinereţea e bucuria ce-o trăiesc acum.

E o domnişoară cochetă care-mi surâde şi îmi sărută obrajii cei palizi.

Cred că e o fată care a trecut prin faţa casei.

Noi stăm la rând ca să ne naştem

Apoi reluam tragic sau comic acelaşi şir.

Ca să murim.

 Nu înţeleg de ce alţii se plâng de picioare si se bagă în faţă

Ca să îmbătrânească.

“Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.”

Oricum mamuţii  nu mor niciodată, ei trăiesc veşnic printre noi.  RIP Adrian Păunescu

Beteală tehnicoloră pe sus şi pe jos

Brazi împodobiţi electoral şi bani lipiţi pe stâlpi.

Feerie în cer si pe pământ.

Comunişti cu ştampila pe frunte pozează democraticos.

Moşul cară  saci cu voturi şi Rudolf  validează referendumuri.

Moş Ene vă dăruieşte somnul naţiunii.

Purtaţi-vă cu mănuşi  cu copiii

Şi acţionaţi plesnind musca de pe obrăjorii îngeraşilor.

E pretutindeni roşu şi oranj lăbărţat.

Naţiunea de tâmpiţi a născut monştri.

Paginile mă-nvelesc şi strig şi strig..

Simt aşa, o sufocare din când în când, din gând în gând, din dâmb în dâmb. Dacă asta e ora unui întuneric  total, aş sta şi m-aş holba la pagini ruginite. Dacă e ora unui întuneric imparţial, îmbrăţişează-mă total.

Şi strig..şi strig. şi nu mai e nimic.

“A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare. “

Doesn’t mean I’m lost

Doesn’t mean I’ll stop.  

Copilăria încetează brusc să-şi mai rotească acele ceasornicarului imensc, atunci când suntem privaţi de ceva. Oamenii sunt ciudaţi. Ne credem toţi nişte maturi, nişte cutii de muşchi pe un şasiu de oase moi. Ne place să avem lucruri şi să nu le folosim,  le ţinem aruncate, prăfuite, iar atunci când le vedem la altcineva, disperăm şi declanşăm nebunul simţ al proprietăţii.

Ca şi copii, credem în povestioare cu zâne, dar ca adulţi credem în adevărate romane, în care fabulosul e la el acasă şi ne imaginăm diferite scenarii în care eroul nostru se transformă în tanc rusesc, imbatabil şi zboară şi moare şi reinvie de un infinit de ori. A, şi mai facem şi yoga citind cărţi şi ne uităm pe youtube sperând că vom învăţa să levităm. Naivilor.

Coraline nu-şi doreşte obiecte, nu-şi doreşte puteri supranaturale şi în niciun caz bani. Îşi vrea doar părinţii înapoi. Îi urăşte pe nebunii care o guvernează. Şi eu îi urăsc ! 

Coraline. nu. e . o . poveste. de . adormit. copiii. e. o . poveste. de.deschis. ochii . adulţilor. ! 

Cartea asta e copilul mamei Rusii  şi nepotul eternei Românii .

Ficţiune. Aşa m-aş juca cu voi, mititeilor,  drăgălaşilor, omuleţilor. Vă supraveghez de sus, dictez creşterea unui fir de păr alb şi moartea unei ţări de furnici. Ţin planeta asta pe vârful degetului mic de la mâna stangă. Mă joc cu voi omuleţilor şi râd sarcastic, de zici că am înnebunit.

“Imagini mă tot asaltează din nou, cu o violenţă care mă răscoleşte. (..) Brusc îmi apare în memorie imaginea unui copil care aleargă. În urma lui e o haită de câini sălbăticiţi. Sunt tot mai aproape de băiatul care întră într-un câmp de maci de un roşu aprins.  Băiatul acela sunt eu. (..) Am şase ani şi stau la fereastră”. Locuiesc în Camera Albă.

Sunt instruit ca un poliţist de circulaţie şi vă dirijez pe toţi, maturilor, păpuşelelor şi clovnilor.

Se aude soneria. Mă cobor de pe pervazul geamului, ţopăi un pic să ajung măcar jumătate din înălţimea uşii;  nu reuşesc;  mă urc pe un scaun. E domnul George Arion. Mă aplec maiestuos şi închid uşa cu o privire. 

Nenea George îmi spune, că.. scrie o carte. ” Spune-mi, vrei să fie asasinat Regele Mihai?”    Bang!

“Şah la rege” – George Arion  

 O poveste cu români şi ruşi, SRI şi KGB . 

N-am pus bani deoparte să vizităm India. În fiecare seară adorm şi călătoresc. Seară de seară. Într-o noapte aveam un kalashnikov în braţe şi eram fiul  mamei Rusii şi mă plimbam cu transsiberianul. Fusesem şi împuşcat. Haha sunt nemuritor. Şi în Vietnam am fost, iar în Iraq mi-am cules din aer de vreo două ori, mâinile şi picioarele. Spielberg ar face un film bun cu mine.   

Aseară cumpărasem un sac de pupici de la magazin pentru vremuri de criză. Dimineaţă, când m-am trezit, era gol. L-au ros şoarecii. 

Pentru visele tale există Visa sau Mastercard. Poţi cumpăra orice. Un zâmbet, o injurătură, o îmbrăţişare sau un şut în  fund, un gând bun sau unul diabolic, un prieten sau un duşman, un elefant sau o gorila, o viaţă sau o moarte. Ar mai fi.. deci visa sau mastercard?

Zilnic îmi pun câte o întrebare. De ce rămânem imuni la lecţiile pe care viaţa le oferă?  Sau care e secretul vieţii? Care e cea mai frumoasă amintire, copil fiind?  Care o fi cel mai frumos lucru de pe Pământ? Şi cel mai frumos animal nu e omul? Sau există mamă mai bună ca a mea? Dar tată? Şi ar mai fi destule..