Mă sună tot felul de dubioşi să-mi spună ce mai fac mamele lor, să-mi spună că sunt un băiat dulce şi că mă vânează cu o strângere de mână şi o rangă într-o altă mână. De parcă ar avea mai multe mâini. Vor toţi să mă cunoască, să fie prieteni cu mine. Se semnează prin ‘anonim’ şi ataşează cartea de vizită cu mesajul dulce “lasă că o să vezi tu!”. Mă lasă rece, aproape că mă îngheaţă. Ei ’se crede’ zmei. Dacă s’ar semna cu ‘extraterestrul’ m-aş speria teribil, dar ‘zmeu’ nu sună atât de terifiant. Am mai văzut zmei. Mă jucam cu ei şi îi legam de sfori şi îi înălţam până la stele, iar vântul mi-i cufunda în abis. Şi-o luau în freză imediat. Mama îmi spunea că sunt un Făt Frumos. “Uite la el cum doboară zmeii”.
Sunt băiatul acela care adoră să ducă o viaţă boemă, pe care să nu-l frapeze întâmplări banale, care să nu-şi tulbure existenţa că a mai doborât un zmeu. Extratereştri nu am întâlnit. Încă. Ovidiu adoră viaţa aia boemă dar n-o duce. Prietene drag şi dobitoc care-mi eşti Je m’enfiche. Uh am zis-o. Te-am făcut dobitoc. Nu te supăra pe mine. Eu sunt ca soarele. Poţi să te superi pe soare? Nu poţi.
Ovidiu e băiatul ăla cu megasuflet, e copilul ăla inocent care îşi cară bagajele elefantice de amintiri, e băieţelul ăla care vorbeşte mieunat, câteodată şi care te izbeşte alteori cu aroganţa lui. E aşa fericit uneori. Nici nu ştii. Tare ar vrea Ovidiu să ştii. Să ştii şi tu că el se bucură, că nu e mereu abrutizat, sobru. Ovidiu e puştiul ăla de unmetruoptezecidecentimentri şi slab. Am zis slab, nu costeliv. E slab din alte perspective. Lui Ovidelu îi place să spună că e un curajos. E un fricos la puterea a doua. E un fricos dar nu e un fugitiv.
Rainer Maria Rilke zicea: “Dacă frica mea nu ar fi atât de mare, m-aş consola cu gândul că nu este imposibil să vezi totul altfel şi totuşi să trăieşti, dar ma tem, ma tem enorm de schimbare.Nici măcar nu mă obişnuisem cu lumea asta, care mi se părea bună.Ce aş face în alta?Aş dori atât de mult să rămân printre înţelesurile care mi-au devenit atât de dragi şi, dacă ar trebui totuşi să se schimbe ceva, atunci aş dori măcar să trăiesc printre câinii, care au o lume înrudită cu a noastră”. Ovidiu nici nu ştie de ce se teme. Poate doar crede că se teme. Cred că crede.
El poate îmbucheta în cuvinte starea lui de anxietate, poate îmbujora chipul unei zâne, poate să-i coase pe chipul tânăr şi pur, năsturei zâmbitori, dar nu poate face multe alte lucruri. Faţa ei nu poate fi tristă.
Ovidiu nu se întreabă ‘ce sunt eu’.Se întreabă’Ce nu sunt eu?’.
Te-ai uitat vreodată în ochii lui ca două nucşoare întunecate şi bezmetice? Ochii lui ţi-ar zice mereu că n-a vrut, că îi pare rău. L-ai putea lua în clipa aceea ca pe o hârtie şi l-ai mototoli şi l-ai arunca. Tot nu s-ar supăra. Te-ar implora să-l ierţi. E un copil cenuşiu cu faţă încoronată în raze de soare aurii. El găzduieşte sentimente pure de 7 stele. Are o inimă mică şi totuşi, e atât de mare..
Ovidelu e un alintat. Îi place să fie alintat. I se spune Ovidica, Oviduţ, Ovidişor. Ca şi cum ar fi un copilaş. Cât de mult ar vrea să mai fie copilaş, copiluţ.
Bună,
bună să îţi fie inima, frumoaso
