h1

Inimă parfumată de naftalină

November 2, 2008

                                                   

Cred că îmi place să cred că vreau să cred că vreau să scriu. Văd pe stradă ţinându’se de mână inimi creponate, mototolite precum ghemurile de hârtie ruptă la răscruci de drumuri. Merg precum nişte păpuşi mecanice şi saltă voios sau anevoios la un zâmbet. Au nişte feţe torturate, frământate care per ansamblu sunt foarte frumoase şi delicate, dar au pielea zgâriată, uscată. Ochii lor îl desenează pe omul negru care le-a chinuit. Doar ploaia de lacrimi face păpuşile de ei şi de ele să se simtă mai bine. Zice că se descarcă precum un fulger într-un copac. Au flori cusute pe faţă care atârnă ofilite. Iniţial erau pentru înfrumuseţare dar acum sunt ca nişte riduri brăzdate de vreme. Copii îmbătrâniţi înainte de vreme.

Iubita fiecăruia e o lamă de cuţit. Iubitul fiecăreia e o furculiţă. Şi el şi ea sapă gropi adânci în ţesuturile fiecăruia.  Mai văd feţe scrijelite într-o sticlă de gin şi îngeri care se nunţesc şi se cinstesc cu apă plată.

Şi-au pus inimile în şifonier la păstrat dar se îmbibă în ele naftalină. Spun că nu e de sezon să porţi o inimă ciobită dar pură. Se poartă trupul fără inimă iarna asta. Cu dragostea pe umeraş.

h1

Cu Ovidiu la taifas,

October 27, 2008

   Mă sună tot felul de dubioşi să-mi spună ce mai fac mamele lor, să-mi spună că sunt un băiat dulce şi că mă vânează cu o strângere de mână şi o rangă într-o altă mână. De parcă ar avea mai multe mâini. Vor toţi să mă cunoască, să fie prieteni cu mine. Se semnează prin ‘anonim’ şi ataşează cartea de vizită cu mesajul dulce “lasă că o să vezi tu!”. Mă lasă rece, aproape că mă îngheaţă. Ei ’se crede’ zmei. Dacă s’ar semna cu ‘extraterestrul’ m-aş speria teribil, dar ‘zmeu’ nu sună atât de terifiant. Am mai văzut zmei. Mă jucam cu ei şi îi legam de sfori şi îi înălţam până la stele, iar vântul mi-i cufunda în abis. Şi-o luau în freză imediat. Mama îmi spunea că sunt un Făt Frumos. “Uite la el cum doboară zmeii”.

Sunt băiatul acela care adoră să ducă o viaţă boemă, pe care să nu-l frapeze întâmplări banale, care să nu-şi tulbure existenţa că a mai doborât un zmeu. Extratereştri nu am întâlnit. Încă. Ovidiu adoră viaţa aia boemă dar n-o duce. Prietene drag şi dobitoc care-mi eşti Je m’enfiche. Uh am zis-o. Te-am făcut dobitoc. Nu te supăra pe mine. Eu sunt ca soarele. Poţi să te superi pe soare? Nu poţi.

Ovidiu e băiatul ăla cu megasuflet, e copilul ăla inocent care îşi cară bagajele elefantice de amintiri, e băieţelul ăla care vorbeşte mieunat, câteodată şi care te izbeşte alteori cu aroganţa lui. E aşa fericit uneori. Nici nu ştii. Tare ar vrea Ovidiu să ştii. Să ştii şi tu că el se bucură, că nu e mereu abrutizat, sobru. Ovidiu e puştiul ăla de unmetruoptezecidecentimentri şi slab. Am zis slab, nu costeliv. E slab din alte perspective. Lui Ovidelu îi place să spună că e un curajos. E un fricos la puterea a doua. E un fricos dar nu e un fugitiv.

Rainer Maria Rilke zicea: “Dacă frica mea nu ar fi atât de mare, m-aş consola cu gândul că nu este imposibil să vezi totul altfel şi totuşi să trăieşti, dar ma tem, ma tem enorm de schimbare.Nici măcar nu mă obişnuisem cu lumea asta, care mi se părea bună.Ce aş face în alta?Aş dori atât de mult să rămân printre înţelesurile care mi-au devenit atât de dragi şi, dacă ar trebui totuşi să se schimbe ceva, atunci aş dori măcar să trăiesc printre câinii, care au o lume înrudită cu a noastră”. Ovidiu nici nu ştie de ce se teme. Poate doar crede că se teme. Cred că crede.

El poate îmbucheta în cuvinte starea lui de anxietate, poate îmbujora chipul unei zâne, poate să-i coase pe chipul tânăr şi pur, năsturei zâmbitori, dar nu poate face multe alte lucruri. Faţa ei nu poate fi tristă.

Ovidiu nu se întreabă ‘ce sunt eu’.Se întreabă’Ce nu sunt eu?’.

Te-ai uitat vreodată în ochii lui ca două nucşoare întunecate şi bezmetice? Ochii lui ţi-ar zice mereu că n-a vrut, că îi pare rău. L-ai putea lua în clipa aceea ca pe o hârtie şi l-ai mototoli şi l-ai arunca. Tot nu s-ar supăra. Te-ar implora să-l ierţi. E un copil cenuşiu cu faţă încoronată în raze de soare aurii. El găzduieşte sentimente pure de 7 stele.  Are o inimă mică şi totuşi, e atât de mare..

Ovidelu e un alintat. Îi place să fie alintat. I se spune Ovidica, Oviduţ, Ovidişor. Ca şi cum ar fi un copilaş. Cât de mult ar vrea să mai fie copilaş, copiluţ.

                                                         Bună,
                                                         bună să îţi fie inima, frumoaso

h1

Oraşul care nu mai citeşte

October 26, 2008

 A catadicsit că lumea are nevoie de oameni culţi. Citeşte în păsărească. E fericit că ceilalţi porumbei nu îl pot înţelege. Nu se poate spune că el învaţă să fie mai bun decât ceilalţi. E singura carte pe care a găsit-o. Mai scapă din când pe chipiul poliţiştilor statuaţi câte o pietricică.

Cum poate trăi un tip ca mine în oraşelul ăsta? 

 Doamna aceia nu ştie să citească şi umblă în şlapi romanici din piele de bivol, împletită şi uscată la soare. Mai e chinezul acela care mă mai ţine în viaţă pentru doar un leu, vânzâdu-mi mere proaspete şi zâmbete albite cu clor în fiecare dimineaţă. Bătrânul care a fost gazat în al doilea război mondial  şi care mi-ar putea fi străbunic, e si el ciudat şi e alcoolic. Baba căreia îi plătesc chiria, mă pândeşte în fiecare seară târzie în care intru pe fereastră. Mereu îmi pierd gâtul şi bineînţeles cheia. Cheia o ţin legată de gât.  Copilul care a alergat dupa mine şi mi-a adus cartea pe care am uitat-o pe bancă. Îmi pierd şi capul. Nigerianul acela subnutrit cu zâmbet schilojit, scrijelit ca un stix mă trage mereu de mână. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc. Săracul. Nici nu ştiu în ce ţară sunt. Sunt într-o carte cu pagini învechite, mâncate de carii. Sunt într-o carte semnată de un mare autor. Un autor anonim de doi metri şi zece înălţime. Sunt nişte pagini pătate de ulei şi amprentate de degete murdare. Mila mi-e presărată precum frunzele  uscate, într-o zi de toamnă. Nici nu ştiu ce an e.

Praful suflat de vântul tomnatic s-a întărit pe minţile  consătenilor, oraşenilor, metropolitişti si megalopolisipişti. Toţi se ascund după litere chirilice uriaşe, aruncate în pagini. Le e teamă. Sunt nişte pitici sub nişte cuvinte gigantice.

Priviri ţanţoşe şi paşi atrofiaţi de tocăiala pantofilor piciorului şchiopătat, au bastonat cu dureri şi chinuri sufletul curat care mergea galeş ca Napoleon pe murgul său alb. Hai să nu mai fim dependenţi de închisoarea messengerului, să nu ajungem să stăm uşă în uşă şi să pictăm hieroglife pe net. Hai să ieşim, să facem trăsnăi, să ne urcăm pe calul lui Ştefan, să ne scăldăm în cerneala albastră din fântâna din centru, să fugărim porumbeii care citesc sau care ciugulesc grăuncioare. Să-i lăsăm în pace doar pe porumbeii care merg la toaleta de pe pălăriile poliţiştilor. Dar hai să nu ne amuzăm. Hai să jucăm şah în parc precum pensionarii. Hai să alergăm, hai să ne plimbăm, hai să nu stăm. Hai să nu mai scuipăm oamenii, să nu îi mai împingem pe scări, să nu îi mai batjocorim. Hai să fim oameni.Hai să lăsăm baltă haifaivul. Hai mai citim şi ceva? 

Tu ce mai faci, ce mai cânţi, ce mai spui, ce mai minţi?

h1

Cuvinte nepotrivite

October 18, 2008

Aluniţe ciocolatii cu gust de vanilie mi-au injectat serotonina. M-am plimbat braţ la braţ  cu zmeul cel fioros metamorfozat în zână. Zmeul acela cu o singură suflare înflăcărată te poate topi din ciocolată cubică în ciocolată caldă. Zâna e îmbrăcată în dulcele stil clasic. Într-un fuleu elegant parcurg, zânul şi cu zâna, aleea fulardată de frunze. E ca un covor pătat cu colorant tomnatic. Am garnisit peisajul tomnatic cu paltoane pariziene armonizate. I-am pictat şi un fular gros lui. Ea e într-o flenderiţă congelată dar tot e dulce stil clasic. Se crede Crăiasa.  Strada pauperizată rulează covorul cu frunze într-un ritm andantino. Ce sacadat.

Mai jos, multe paţachine şi pazarlâci cu o punctualitate punctiformă  întră în Mouline-ul Roşu . 

Dragă Darling, Parisul a sunat la dispecerat. Nu i-a găsit pe mai frumoşii zâni. Nu le-a plăcut mouline-ul. Cred că gondolierii îi plimbă pe străzile veneţiene pavate cu apă parfumată. Parisul e departe. Aici sunt doar feţe şi fete de speţă de carnaval.

h1

Ceasul adormit

October 15, 2008

Sunt cel mai pur diamant, evaluat în karate şi şlefuit cu mâini calde şi curate.

Aş putea fi tabla pe care o bate cu ciocanul, tinichigiul de inimi.

Doctor în halat pătat de vaselină mi-ar putea opera cordul cu dalta şi ciocanul

Anihilând rugina oxidată de maronul brun roşcat înţepenit în mine.

Asemeni unui orologier ce şubrezeşte axul temporal.

Ceasornicul din mine cloncăne ticuri tribale de dor impacientat.

A adormit bătrânul ochelarist meşter meşteşugos.

h1

Frunze de toamnă

October 12, 2008

Frunze de toamnă îngânate cu paşi de dans ascultă şoapta.

Sunete crăpate de tenişi se duelează cu sunetele pantofilor ei.

Fumul torcând din iarba uscată şi arzândă dă palpitaţii.

Maşinile refulate de oameni se bliţează camaradereşte.

Claxoanele trompeţesc la semafoare cu feţe inerte.

Îmbrăţişări fotografate în pixeli şi multe priviri amorezate.

h1

Artistul inimii tale

October 8, 2008

                                 

Ţi-am croşetat cu puf un loc sub soare şi un loc sub lună.

Îndurerate priviri oacheşe, te sorb căci unele nu te pot înghiţi.

La graniţa dintre lună şi soare am plantat o floare. O udă ploaia.

Privirea câinească te-a făcut să  îmbrăţişezi cu milă şi totodată splendoare, artistul inimii tale.

Nori erodaţi, eşalonaţi şi mult prea sumbri au băut cerneala.
Vocalize am slomnit în noaptea surdă care totuşi mă ascultă.

h1

Somnoroase păsărele

October 1, 2008

N-am scris de mult. De fapt nici nu voiam să mai scriu. Mă descurajau criticile altora. Ziceau că prea îi criticam pe toţi, că prea eram deasupra tuturor. Toţi mă ceartă că nu mai sunt aşa glumeţ, plin de viaţă. Dau pe dinafară.

Oamenii se mai schimbă.  Oamenii sunt făcuţi ca să fie oameni. Ce e ăla om?  E un lucru măreţ. Văd oameni costelivi, nu slabi, văd oameni bolnavi, văd o lume bandijonată pe irişi. Ce orbi..

Blogul vechi l-am abandonat. E o părăseală bântuită de nişte cuvinte care au şters pantofi, care au ţinut de foame, care au ţinut de sete şi care au făcut dragoste cu intelectul tău. Cuvinte prăfuite, vechi.

 A venit toamna. Nu mă mai acoperi cu atâta praf. Cam aşa i-aş zice lui Stănescu. Acoperă-mă cu o mare de cuvinte dulci. Imaginează-ţi sunetul valurilor, cum îţi spală picioarele şi e răsărit şi chiar tu prinzi prima rază de soare. Te simţi norocos. Hai bătrâne , hai hai!! Ieşi moşule din mare. Bătrâne soare. El îmi răspunde gâjâit : “credeai că întârziu?”.

 Adu-mi marea în pragul casei şi muntele către fereastra din spate. Nu mă privi ascunsă de după uşă, prin gaura cheii cum dorm. Îmbată-mă în placeri molatice .Somnoroase păsărele.Pe la cuiburi.Noapte bună.

Crapă sobrietatea asta cu toporul. Despic-o în două, apoi în patru, apoi în opt, ca pe o buturugă. Pune-o pe foc şi încălzeşte-mă. S-a făcut frig. Ce cald e aicea la tine!

Îţi dăruiesc buchetoane de flori îmbucheţite în buchetoane de cuvinte, smulse dintr-o grădină  muncită in ore, minute şi secunde.

 Soarele apune mai des decât răsare? Cred că doar mi se pare..dar iar s-a făcut seară. Mă plimb cu Carul Cel Mare. Văd stele narcisiste jos jos, mult  prea departe de soare şi mult prea înecate în mare. De ce nu le salvează nimeni, oare? Mai pune pe foc. Sau gata? s-a terminat, nu mai sunt lemne?

N-ai înţeles nimic. Nici eu.  Frigul m-a învins, ideea m-a lăsat.